În tabăra de vară din 1985, Şerban Sârbu a făcut prima tentativă de trecere a sifoanelor care ne umbriseră bucuria descoperirii marelui activ din Rece. Sifonul amonte e ceva foarte complicat. Un tunel puternic descendent, tăiat de lamele unor septe uriaşe. N-au reuşit să treacă, pe rând, Şerban, Rajka Géza şi Mihai Baciu. Cel mai serios motiv este faptul că, în apa aceea, în condiţiile cele mai fericite vezi la un metru. Asta la dus, când mergi amonte, că la întors nici vorbă.
Sifonul aval a cedat din prima. E lung de 16 metri şi adânc de 2 metri. În două ore, cu echipare cu tot, Şerban a legat firul ghid, a trecut sifonul şi a explorat cam 100 de metri de galerii. Fiind interesantă descoperirea şi noi nerăbdători să ştim mai multe, Şerban a mai intrat odată, după două săptămâni, cu un coechipier englez. Au parcurs aproape un km de activ, până la un nou sifon, plonjabil şi el. După tură, Şerban ne-a trimis drumuirea pe 920 metri de galerie activă şi o scurtă descriere: ceva laterale pe stânga (adică spre Altar!, ne-am ambalat noi imediat), galerie spectaculoasă, largă. Şi ce era mai important: sifonul e larg şi uşor de trecut!
Nu trebuia decât să ne antrenăm şi să facem rost de echipament. Ambele erau relativ dificile: pentru antrenament trebuia mers la Bucureşti pentru a face pregătirile împreună cu cursanţii GESS. Cât despre neoprene, abia câţiva dintre noi îmbrăcaseră unul. De cumpărat, nici vorbă! Aşa că ne-am mai temperat elanul pentru o vreme, mai ales că aveam ce face! Nu pentru multă vreme, pentru că, în primăvara lui 1986, reluăm subiectul cu Cristi Lascu. Convenim că antrenamentele se pot face la Cluj, cu Rajka Géza. Cât despre echipament, se va găsi câte ceva de împrumut pentru unul sau doi scufundători. Aşa că, în vară, doi clienţi îl bat la cap pe Géza: Oli şi eu. Începem cursurile teoretice şi ne programăm bazinul: seara, în Babeş. Din păcate Oli intră în sesiunea de toamnă şi e obligat să renunţe, aşa că rămân singur. Antrenamentele merg bine şi Géza mă declară apt pentru o scufundare în sifonul aval din Rece şi, la rugămintea lui Cristi, îmi şi împrumută ceva echipament.
În sfârşit, marea tură începe, imediat după 15 septembrie 1986. De la Bucureşti vine Cristi şi Dragoş Petrescu (Guşă) de la Focul Viu. Guşă e un speolog tare, făcuse peşteri serioase, escaladase cascada de 100 de metri din Şura Mare, trecuse sifoane în apnee sau cu butelie. Excelent, înseamnă că ne putem căţăra! Ideea iniţială (cel puţin a mea): bivuac post-sifon. Asta pentru că erau 1000 metri de cartat, de încercat căţărări, de săpat (de ce nu?). Vorbisem cu Serban şi se putea! M-a potolit Cristi: erau prea multe de cărat prin sifon: saci, role, haine uscate, etc. Mai bine facem o tură şi explorăm şi cartăm cât se poate. Nimic nu o să ne împiedice să revenim şi să facem şi bivuac, dacă va fi nevoie!
Ajungem la Ic cu autobuzul de Giurcuţa şi apoi pe jos, cu tot echipamentul în spate. Da’ nu-i prima dată… Ne instalăm şi începem să ne pregătim echipamentul. A doua zi urmează scufundarea.
După un somn bun, plecăm cu toţii la peşteră. Intrăm odată cu echipa de sprijin, care duce tot ce-i mai greu. Noi ne ducem doar banana cu neoprenul. Deh! Scufundătorii trebuie să ajungă odihniţi la sifon! Ceea ce se şi întâmplă. Începem echiparea meticulos, ne punem haine uscate în saci de plastic savant înodaţi sau lipiţi cu leucoplast tip Bracaciu, lestăm bananele cu bolovani şi le facem proba de flotabilitate, nu uităm de mâncare, carbid de rezervă, cobolduri, lămpi şi evident, aparatul foto a lui Cristi.
Când totul e gata, pornim spre sifon, cu toate după noi, plus butelii, labe, mască, detentoare şi centura cu vreo 5-6 kg de plumb. Echipa ne ajută cu mult entuziasm, dar îi oprim să se ude pe ultimii metri, unde ne târâm până la intrarea în sifon.
Cristi trece primul. După două minute intru eu. Intrarea în sifon e ca o groapă săpată de apă. Stai pe marginea ei, îţi pregăteşti tot apoi îţi dai drumul în apa care-ţi vine până la piept. De acolo îţi saluţi colegii – care nu văd mare lucru, dar stau adunaţi ca să te încurajeze şi asta contează enorm – şi plonjezi pe sub tavanul care coboară în apă. Tot ce văd e cam 10 cm de fir ghid şi asta pentru că la sfatul lui Cristi mi-am pus lanterna sub mâneca stângă a neoprenului. Cu mâna dreaptă trag de banană, care stă lipită de tavan (se vede că-i mai trebuia un bolovan). Pe la mijlocul sifonului mă opresc ca să-mi reglez respiraţia foarte rapidă (n-aveam nici un motiv, dar cred că era exprimarea fizică a emoţiei primei scufundări în sifon). Apoi pornesc liniştit mai departe. Ieşirea dintr-un sifon ca ăsta e brutală, în sensul că te trezeşti, fără să te aştepţi, cu pieptul pe o plajă de nisip şi pietriş. Când ridici capul dintre pietre vezi o lumină şi apoi îl auzi pe Lascu zicând: ”Dă-mi Mişu, banana”. Te execuţi, ieşi din apă şi, după ce ţi-ai aprins lampa, care porneşte cu mare elan, îţi dai seama că respiri încă din detentor şi că nu ţi-ai scos masca. Apoi totul intră în normal. Cristi a fost puţin supărat că am stat cam mult în sifon şi mi-a măsurat, morocănos, presiunea din butelie. Îmi închipui că n-a fost de loc plăcut pentru el să nu apar când trebuia din sifon… Îi explic şi totul e OK. Intre timp Guşă trecuse sifonul şi am început să ne căutăm ploverele de lână pe care le vom purta în locul hainei de neopren.
Înainte de a ne apuca de cartare – că doar de aia trecusem sifonul (din păcate, fir-ar să fie!) – vedem pe celălalt mal, la vreo 15–20 de metri de noi, nişte macaroane lungi, neobişnuite. Majoritatea au peste un metru, un metru jumătate şi la capăt au câte o rozetă, floare, numiţi-o cum vreţi, de calcit, cu un diametru de câţiva cm. Ele se nasc dintr-un strat gros de montmilch alb, din care plouă abundent. Să nu faci o poză aici? Imposibil! Cristi fotografiază, noi dăm lumini. Apoi explorăm o sală în stânga, care se întoarce puţin spre sala Râului, dar nu are continuare în amonte.
Cartarea merge destul de bine şi avansăm destul de repede prin galeria frumos modelată de râul subteran. Curând, însă, ni se face foame şi scot din banană surpriza: un pui afumat întreg-întreguţ cumpărat după cine ştie câte ore de stat la coadă de Cornelia şi păstrat pentru noi, pentru post-sifon. Cred că a sughiţat zdravăn, atâta a fost lăudată pentru pui, ca şi pentru faptele ei trecute, prezente şi viitoare. Pe bună dreptate! Completăm festinul cu nişte slănină, obligatorie la frig, şi ne continuăm treba.
După o sală, nu foarte mare dar cu prăbuşiri recente, râul se adânceşte într-un canion de câţiva metri, săpat în calcare negre. Marmitele, adânci şi foarte spectaculoase, ne obligă la paşi de uriaş sau la ramonaje. Din când în când urcăm să vedem ce e pe sus şi să desenez profilul galeriei. Mai încercăm într-o laterală o căţărare pe un perete imposibil (avem şi pantalonii de neopren pe noi) şi ne întoarcem în activ care intră nervos într-o diaclază. Ramonăm şi cartăm. Aici îl pierdem pe Cristi, care o ia înainte ca să vadă cât mai este.
Când scăpăm de vizele scurte, facem o pauză, în ramonaj, deasupra unei cascade. După o ţigară şi alte bune minute, apare, în sfârşit, Cristi. Urcă la noi şi zice “Băieţi, am descoperit o galerie superioară, fosilă, formidabilă. Într-o parte are nişte stilolite de 3 metri iar dincolo e plin de capete şi oase de urs. Haideţi acolo!” “Mergem, Cristi, dar mai întâi mergem la sifon cu cartare, că altfel nici Dumnezeu nu mai ştie ce-am făcut”. Coborâm în apă, care nu e foarte adâncă şi cartăm repede, fără secţiuni şi fără detalii inutile.
Întrarea în Galeria Urşilor se face după o căţărare pe stânga şi apoi un salt peste activ. De acolo, printre bolovani, se intră în galerie. Un horn uriaş, negru, care înghite toată lumina pe care o putem proiecta în sus separă galeria în două. În dreapta – sala cu stilolite lungi. În cealaltă parte începe un spectacol nemaivăzut. O mare de conuri de argilă, înalte de 30 – 40 de cm, ţin pe vârf nişte trofee neobişnuite: oase de urs pe care au crescut corali… Dincolo de conuri încep să apară cranii de urs, multe dintre ele acoperite complet de calcit. Mai încolo, într-o nişă, o grămadă uriaşă de oseminte. Văd un craniu de urs cum nu credeam că există, vreo 70 de cm lungime, cel puţin. Galeria continuă superb: 4 – 5 merti lăţime şi tot atâta înălţime. Pe jos, nisip fin şi, din loc în loc, argilă. Avansând, mai vedem cranii din loc în loc, pe lângă perete, apoi un grup de 4, aşezate aproape în cruce. Toate par a fi de pui de urs.
Cristi şi Guşă încep să fotografieze, eu dau o raită mai departe până în capătul galeriei. Acolo găsesc cel mai uşor loc de săpat în peşteră din câte mi-a fost dat să văd. Un pietriş fin, nu mai mare de 1 – 1,5 cm, obturează aproape complet galeria. Urc pe grămadă, ajung sub tavan, încep să dau pietrişul la o parte şi avansez vreo 3 – 4 metri în 10 minute. Guşă vine şi el, dar curând suntem siliţi să ieşim amândoi. Pietrişul e uscat, se face un praf îngrozitor şi nu mai poţi respira. Ce mai văd în faţă sunt vreo 3 – 4 metri şi apoi o curbă la dreapta. După cum arată pietrişul, ca cel sortat şi proaspăt descărcat din camion, se pare că provine dintr-o falie, aflată undeva în faţa noastră, care închide galeria (sau nu!). Nu e curent de aer. Dacă ar fi fost, am fi putut săpa… şi treceam mai departe. Renunţăm, deci la săpat, Guşă se duce la fotografiat, eu îmi caut treabă prin zonă. Urc pe două laterale de stânga pe care le cartez de unul singur. Din capătul uneia dintre ele abia cobor, că devenise practic un horn ce părea a continua…
Mă plimb apoi prin galerie şi, la un moment dat, găsesc un colţ de vreo 10 cm, înfipt în vârful unei movile de argilă. N-am colecţionat niciodată oase sau colţi de urs, dar ăsta îmi atrage atenţia pentru că are o formă ciudată: e ca o lamă, nu are secţiunea circulară ca toţi ceilalţi, aşa că îl iau, mă duc la Cristi şi i-l arăt. “E ciudat. Sigur nu e de urs. Pune-l în amo-box şi o să-i întreb pe paleontologi”. Îl pun în cutia etanşă (amunition box, vândute de armata americană şi ajunse şi la fotografii români de peşteră) şi mă apuc de cartare cu Guşă.
Când terminăm şi noi şi Cristi, decidem că e timpul să ne întoarcem. Eram deja de 16 ore în post sifon. Pe drum mai găsim o galerie superioară (acuma eram avizaţi ca mai putem avea surprize), o cartăm, mai fac câteva secţiuni transversale şi ajungem la sifon. Îl trecem, nu cu mare plăcere (eu) şi ajungem în Sala Râului. De data asta nu mai sunt acolo prietenii noştri, cu un ceai cald şi ajutor la bagaje. Scăpăm de plumbi, labe şi butelii, dar rămânem cu pantalonii de neopren pentru că pungile cu haine de peşteră luaseră apă (nu mai conta, de fapt). Cristi, în mare formă, decide că ar trebui să scoatem tot echipamentul afară ca să nu mai intre echipa a doua zi. Asta înseamnă câte două banane de căciulă. Grele ca dracu!
Capotez la 50 de metri de ieşire dar mă ajută băieţii, scoatem totul din peşteră şi dezechipăm verticalele. Trecuseră 22 de ore de la intrare… Afară e cald şi frumos. Facem o baie în Ponor, ne spălăm echipamentul năclăit de argilă, îl stoarcem bine şi aranjăm totul în banane. Ca de obicei, Cristi are bagaj dublu! După ce mâncăm, suntem apţi de întoarcerea la Tricolorul. E inutil să spun că pe jos, nu cu maşina!
La două zile de la întoarcerea la Cluj, mă sună Cristi. “Mişu, mai ţii minte colţul pe care l-ai găsit?” Uitasem de el. “Da. Acuma că-mi spui, îmi amintesc. Ăla ciudat.” “Da. Ştii de ce e?”… “?”… “De pui de mamut!” Eu mă entuziasmez şi fac legătura cu forma lui de lamă curbă. Cristi mă lasă să termin şi zice “Asta nu-i nimic! Paleontologii mi-au zis că n-avea cum să ajungă în peşteră decăt dacă, ţine-te bine, l-a adus omul din paleolitic!!!” Am rămas mut. “Şi grupurile de cranii cu oase lungi pe care le-am găsit în galerie au fost, probabil, puse tot de oameni ca parte a unui ritual.” Mi-au trecut, instantaneu, prin faţa ochilor imagini din cartea lui Bleahu “Omul şi peştera” cu picturi rupestre frumos colorate şi vechi de 20.000 de ani. “Trebuie să ne întoarcem şi să căutăm pe pereţi, poate găsim desene… Şi să săpăm în capăt, pentru că pe acolo au venit.” “Sigur. Până una-alta developez filmele şi caut documentaţie despre descoperiri similare” incheie Cristi.
Fusesem deja în multe peşteri, descoperisem altele, explorasem în premieră în cea mai grozavă peşteră, Altarul, dar de data asta chiar am visat cu ochii deschişi câteva nopţi. Dacă ceva m-a impresionat cu adevărat în tot ce citisem despre speologie şi peşteri, atunci astea au fost capitolele despre arta rupestră din peşteri. Visam să ajung să văd şi eu Lascaux, Altamira, Peche Merle sau Troix Freres. “Dar dacă, după ce săpăm, ne trezim în faţa unei picturi făcute parcă ieri?”
Fusesem în Cuciulat şi văzusem căluţul şi celelalte picturi, dar nu m-au impresionat prea tare. Eu visam “Toros, toros!”, ca la Altamira…
Meritele descoperirii Galeriei Urşilor din Peştera Rece îi aparţin exclusiv lui Cristi. Am fi putut foarte bine să trecem prin locul acela şi să nu ne căţărăm, preocupaţi fiind de cartare. Sau să nu vedem intrarea în galerie. Contribuţia mea a fost … un os. Datorită căruia am visat picturi colorate cu vânători şi mamuţi.
Când am pus pe hartă ce cartasem, am constatat că din capătul Galeriei Urşilor până la versant, pe linia cea mai scurtă, sunt 40 de metri, la un unghi de 45°. Dacă galeria de continuare e aproximativ orizontală, ar putea avea peste 100 de metri. N-am găsit intrarea în versantul stâng al Alunului, dar galeria sigur există. Poate ceva desene sau oseminte umane. Au trecut 75.000 de ani de când un străbun de-al meu a înfipt colţul de mamut în movila de argilă.
După un an, a fost descoperită Poarta Alunului. Înăuntru, o urmă de picior uman din paleolitic! Nu am încercat să o autentificăm pentru că era într-o zonă de picurare intensă, dar e sigur că n-am fost noi primii oameni acolo…
În 1995, cea mai prestigioasă revistă de paleontologie din lume publică articolul scris de Cristi despre urşii din Rece. Galeria Urşilor este cel mai bine conservat sit din lume care cuprinde dovezi despre practicarea cultului de vânătoare al ursului de cavernă acum 75.000 de ani.
În 1997 am fost în Lascaux şi în Peche Merle. E o beţie!
După o tura de fotografiat craniile din Galeria Urşilor (22-27 August 1987).
De la stânga la dreapta Gyurka Zsolt, Rajka Géza, Cristian Lascu, Mihai Gligan
Mihai Gligan
