Activitatea mea de scafandru a început în anul 1981, în urma unei instruiri rapide. În acele vremuri făceam parte din CSA (Clubul Speologilor Amatori, Cluj), unde practicam speologia. Ştiam de atunci despre secţia de scafandri care funcţiona în cadrul clubului. Normal că-mi doream să fac parte şi eu, dar după cum s-a adeverit, nu era chiar atât de uşor.
De mai multe ori m-am prezentat la conducătorul grupului, Rajka Géza, dar de fiecare dată dorinţa mea de a face parte din lumea scafandrilor a fost refuzată. Cum era normal în acele vremuri, şi în alte domenii, a venit şi vremea mea de a fi inclus în echipă… ori înot, ori mă înec. În zilele noastre pare a fi ceva barbar, dar cunoscând vremurile de atunci şi zilele noastre, pot spune cu mâna pe inimă, că era mai bine aşa.
Nici nu trebuie să spun că nimeni nu era în pericol de moarte, pentru că eram bine păziţi, chiar mai bine decât în zilele noastre. Povestea începe cu un eveniment trist, iar rezolvarea problemelor asemănătoare m-au însoţit pe întreaga carieră de scafandru.
Lacul de acumulare Tarniţa însemna pentru fiecare om din zonă un loc prielnic sporturilor de apă, camping, tabere sau un simplu picnic. Din păcate acum pot spune că a fost odată… a fost. Azi doar câţiva proprietari de vile au privilegiul de a savura bucuria lacului, bucurie care odinioară era în sufletul oamenilor din jurul Clujului, când ajungeau în aceste zone frumoase.
Un pericol fatal este ascuns de orice; destin sau nepregătire, accident sau hazardare, oamenii îşi pierd vieţile în multe feluri şi împrejurări, chiar şi când crezi că va fi o zi minunată, doar eşti cu barca pe lac. Era la fel şi atunci: nişte adulţi cu copiii lor s-au dus la capătul lacului de la Tarniţa, la, sau la coada lacului, cum se spunea pe atunci, pentru un sfârşit de săptămâna petrecută plimbându-se cu barca. Era frig, îmi amintesc bine, că şi dinţii îmi clănţăneau… nu numai din cauza frigului.
Dacă îmi amintesc bine, era o zi de joi când mi-a sunat telefonul şi mi-au spus că dacă doresc să mă scufund, să mă pregătesc, pentru că vin după mine iar visul meu devine realitate. Aşa scurt. Da, normal, doresc, spuneam, uitându-mă neîncrezător spre pâlnia telefonului care deja fluiera, deoarece Géza, ”destinul în sine”, deja a pus jos telefonul. Ce trece prin capul omului în aceste momente…?! scufundări speologice, dar şi scufundatul în sine, însemna ceva ireal, o intrare într-o lume eczotică, plină de aventuri, mister, frică nebună, adrenalina frenetică din organism… totul. Nu se poate spune că nivelul tehnologiei, posibilităţile de acum nu sunt mai bune decât atunci. Dar tocmai de acea, e mult mai sărac spiritual. Doar dacă aş câştiga un bilet în spaţiu, doar atunci aş putea resuscita cea ce am dobândit atunci. Credeţi-mă, nu exagerez.
Stau cu receptorul în mână şi aud când mama mă întreabă cine a fost. Nimeni, răspund, Géza de la speologi. Săracii părinţi, fiind minor, mi-au dat voie să fac speologie. Mai târziu deja au regretat. Şi de abia acum înţeleg acest lucru. Vă sună cunoscut pentru mulţi dintre voi. Degeaba, aşa e viaţa, orice are timpul şi scopul său. Doar atunci cunoşti şi înţelegi nişte lucruri când e menit să le afli; împreună cu excepţiile.
Aşteptam momentul când, ţinându-se de promisiune, ajung aici Géza şi ceilalţi, cu o maşină de teren, Aro. Pe drumul dintre Cluj-Napoca şi Tarniţa a început ”cursul” înoţi sau te îneci. Acum am aflat şi motivul excursiei… Am avut onoarea de a căuta prima dată un cadavru sub apă. Nu am avut altceva decât o dorinţă de aventură dar şi o frică de nedescris. Eram atent la fiecare vorbă care a fost rostită pe drum. Ce efect are asupra unui copil un desen animat, un film… normal că au efect. Am dorit mereu să fiu erou, normal că-mi doream să fac ceva măreţ. Asta mi-a fost scris, ca să-mi trăiesc pe deplin visele de aventură. Şi mă bucur, mă bucur pentru tot ce s-a întâmplat cu mine atunci, şi aproape toate aveau legătură cu CSA.
Treizeci şi ceva de kilometri aveam ca să învăţ tot ce trebuie să ştie un scafandru recuperator.
În afară de asta, eu trebuia să edific lucrurile din mine. Şi asta era examenul principal. Nu tehnica. Tehnica o înveţi; puţini oameni sunt care nu ar reuşi.
Mult mai greu e când eşti faţă în faţă cu ceva necunoscut, necontrolat de tine, iar deodată trebuie să periei controlul lucrurilor. Mai bine zis, trebuie să supravieţuieşti.
Capătul lacului este destul de strâmt, poţi spune că s-a transformat într-un pârâu. Capătul este dat de tunelul cu diametrul de 4 m, care porneşte din lacul de acumulare Beliş aflat în amonte.
Prin acest tunel curgea apa din lacul Beliş în Tarniţa. Au ales un moment nefericit cei care au pornit cu barca la plimbare. Ce înseamnă destinul. S-au dus într-un loc unde apa e mai puţin adâncă, mai puţin largă, decât în mijlocul lacului; deci trebuie să fie sigur să te plimbi cu copiii cu barca. Dar omul nu poate fi atent la toate. Poate trebuiau să ştie că din spatele lor poate să vină apă apă mare. Şi a venit. Au dat drumul la apa din lacul Beliş. După cum am aflat, şi dacă e adevărat, e şi gravă uşurinţa cu care au pornit cu o barca de cauciuc, prin valurile care deja străbăteau lacul. Se spune, că din senin, a apărut o cantitate mare de apă care a răsturnat barca. Un adult şi doi copii n-au supravieţuit; s-au înecat. Apa era rece, mult mai rece decât în celelalte părţi ale lacului, doar gândiţi-vă bine. Apa care venea din adâncurile lacului Beliş nu avea mai mult de 4-5 grade. În afară de asta, afară era frig, iar ei erau bine îmbrăcaţi. Sunt puţine şanse pentru înot. Mai ales dacă e vorba despre copii. S-a întâmplat cu nenorociţii. Înaintea scufundării am aflat, că deja doi inşi au făcut scufundări, doar că au răcit şi n-au mai putut continua. Aşa am ajuns eu aici.
Când am ajuns la locul faptei, am văzut scena pe care din păcate după acea am mai văzut-o de atâta ori. Întotdeauna a fost cel mai greu moment, nu m-am obişnuit niciodată. Nu eram nervos pentru că trebuia să caut cadavre, dar era un moment greu când vedeam familia îndurerată.
Conducătorul scufundării, Géza, a ales metoda de scufundare cu “narghileaua”, ce ne asigura principala sursă de aer. Asta înseamnă că aerul pentru scafandru este alimentat de la suprafaţă; în cazul meu, printr-un furtun, îmi asigurau aerul dintr-o butelie de 40 litri. Am mai avut o butelie de rezervă în spinare. Deşi apa era limpede şi puţin adâncă (12 m), mie nu mi sa părut aşa. Géza plutea pe suprafaţa apei şi îmi urma şi dirija activitatea cu a coardă de siguranţă care era legată de încheietura mânii mele. Această dirijare cu coarda de siguranţă a devenit a metodă generală, mulţumită ocaziilor, când apa este foarte tulbure.
Ca să ne putem imagina scufundarea de atunci trebuie să spun că dotările noastre erau foarte simple, chiar subtehnologizate. Noi am folosit acest echipament până la sfârşitul anilor 80, până la revoluţie. Unul dintre cele mai “dureroase” echipamente era chiar haina. Apele din Transilvania nu sunt vestite pentru căldură, ce să spunem despre lacurile de acumulare din munţi, care sunt şi mai reci. Hainele noastre semănau cu hainele actorilor drumeţi, le purta cine apuca…sau nu. Nici ca mărime, nici ca elasticitate nu-şi puteau servi menirea lor.
Protecţia în faţa frigului era destul de modestă. Când mi-am început prima scufundare nu ştiam aceste lucruri, aşa că mare mi-a fost mirarea când m-am scufundat în apa rece ca gheaţa. Am început să tremur, dar şi din cauza emoţiei. Despre retragere nici nu mă gândeam, aşa că mi-am început scufundarea. M-au avertizat să nu las din gură muştiucul de la detentor… am avut grijă, nu l-am lăsat, l-am muşcat foarte tare.
Respiram aerul, care făcea un zgomot straniu când ieşea din aparat. Îmi era străin gustul. Simţeam puterea apei, m-am scufundat în direcţia cursului, lucrând din greu cu picioare, ca să-mi menţin direcţia. Eram atent la egalare; ce ştiam eu atunci despre tehnicile fine. Dacă simţi presiunea în urechi, apucă-te de nas şi suflă tare, asta ar fi egalarea – spunea Géza pe drum. Bine, aşa am făcut, dar nu ştiam exact care este momentul când ar trebui să suflu, şi cu ce putere s-o fac… de obicei prea târziu, aşa că trebuia să suflu foarte tare, ca să nu mai simt durerea asurzitoare din urechi. Încet – încet muşchii fălcii au început să mă doară din cauza apei reci şi a muşcăturii foarte puternice, urechile mă dureau, îmi era frig iar eu mă luptam cu cursul puternic, clănţănirea şi în general cu totul ce mă înconjura atunci. Géza mă ghida de la un capăt la celălalt, iar eu mă uitam cu ochii larg deschişi, sperând să găsesc cadavrul, Doamne iartă-mă, să scap cât mai repede din această situaţie.
După un timp nu a mai trebuit să ţin regulatorul în gură, nici nu l-aş fi putut lăsa. Când încercam să mă agăţ la fund, de nişte bolovani, am simţit cu adevărat puterea curentului. De abia m-am atins de ei că s-au şi rostogolit mai departe. Nu e bine deloc, mă gândeam, dar tot n-am vrut să ies la suprafaţă. Deja am parcurs de mai multe ori canalul în lat, în sus, în jos, nici n-am mai ţinut minte de câte ori, de unde până unde, doar înotam şi înotam şi speram că se va sfârşi. S-a şi sfârşit; mai repede, dar altfel decât am crezut.
Eram la fund, când deodată am simţit că ceva cald mi se scurge pe obraz, şi era straniu cum lichidul roşu îmi acoperea vederea ca un voal. În acele momente încordate nu mi-am dat seama că de fapt e sângele meu. Probabil, din cauza egalizării greşite, a începu să-mi curgă sângele prin nas şi încet masca a început să se umple, împreună cu apa ce s-a scurs înăuntru. N-am avut timp să mă gândesc, pentru că am început să plutesc la suprafaţă ca o vieţuitoare acvatică. Cheia problemei a fost demnă de un basm. Géza a observat că masca mea nu stă cum ar trebui şi fără prea multe tachinări m-a tras la suprafaţă. S-a sfârşit. Nu m-am opus, nici un minut. Dinpotrivă, în momentul acela am decis că mă las de scufundări, nu mai vreau să am parte de o asemenea aventură. Am stabilit că duminică venim iar şi repornim căutările.
Mai vedem noi, mă gândeam eu, şi simţeam că îmi crapă capul, ureche mă dor, falca îmi este crispată din cauza frigului şi a nervilor. Deci, cum stăm cu duminica respectivă? Deja mă gândeam cum o să fac ceva atunci, orice, dar altceva şi altundeva.
Norocul în nenorocire a fost că victimele au fost aduse la suprafaţă de apă, iar oameni din preajmă i-au găsit. Aşa am avut timp să mă liniştesc şi să mai uit din partea sumbră a acestei aventuri. Eram prea atras de această activitate, de spiritualitatea şi încercarea pe care scufundarea îţi poate dărui.
Aşa a început tot.
Daczó Csaba
