Miercuri, 11 Noiembrie 2010, în jurul amiezei, primesc un telefon prin care sunt anunţat că indiferent de ce program am pentru zilele următoare trebuie să stau pregătit de scufundare. În Peştera Cociului s-a produs o viitură care a blocat prin sifonarea unei mici galerii drumul de ieşire al echipei de explorare conduse de Ovidiu Pop.
Am sunat şi eu mai departe pentru a-l pune în alertă pe Rajka Géza. Telefoanele au circulat pe tot restul zilei, timp în care am pregatit şi tot echipamentul. Seara la 11 mi s-a confirmat că e nevoie de scafandri, astfel că a doua zi de dimineaţă eram la locul acţiunii.
Pompele ISU făceau cu greu faţă apelor, şi tot ce se ştia în acel moment era că există un semisifon la circa 50m de la intrare. După consolidarea barajului construit înainte de intrarea în peştera şi punerea în funcţiune a încă unei pompe, o echipă de doi salvatori au reuşit să ajunga până la cota de -200m unde se afla sifonul. Între timp s-a reuşit şi instalarea unei linii telefonice în peşteră, astfel că am fost anunţati că va trebui să intrăm.
Planul urma să fie foarte flexibil, cu decizii ce trebuiau luate la faţa locului în funcţie de situaţia de teren. Aveam în faţă atâtea necunoscute încât ar fi fost pierdere de vreme prea multă planificare. Pur şi simplu nu se puteau acoperi toate variantele, iar prognoza meteo pentru ziua de vineri nu era de loc îmbucurătoare. Trebuia acţionat rapid. Echipa de scafandri a fost compusă din Rajka Géza, Dan Lupu şi subsemnatul.
Însoţiţi de o puternică echipă de susţinere am pornit către sifon, carând cu noi toate speranţele celor ramaşi afară, şi in plus faţă de asta porterii mai aveau de dus şi zecile de kilograme de echipament. Drumul până la circa -70m, unde era instalat şi postul telefonic, a fost lipsit de evenimente. La acea cotă însă ne aştepta o restricţie destul de puternică, care din păcate nu a putut fi depaşită de Géza. Posibilitatea era însă luată în calcul.
La puţin timp după depăşirea restricţiei am ajuns şi la sifon, spaţiile prin care am trecut până acolo fiind foarte generoase. Prin sifon era trecută o coardă, singura problemă era că nu ştiam cum şi unde era ancorată în partea cealaltă. Aşa că am pregătit şi un mosor cu fir ghid.
În jumătatea de oră cât a durat echiparea nivelul apei a scazut vizibil, cu circa jumatate de metru. Dar nu ne puteam baza pe faptul că tendinţa de scădere va ramâne aceeaşi, astfel ca am abordat sifonul. După stabilirea semnalelor ce urma să le dau pe firul ghid m-am lansat în apa bej şi complet opacă, prin care am înaintat încet. Am estimat că în sifon era circa jumătate de metru de apă şi jumătate de metru de mâl amestecat cu pietriş marunt, parţial aflat în suspensie. După un minut sau două eram în partea cealaltă, îngropat până în genunchi in mâlul negru. Îmi lansez piuitul specific speologic, şi imediat primesc raspuns. Eram un pic contrariat, deoarece nu se vedea nici o urmă de trecere pe acolo a celor izolaţi. De fapt mi-au raspuns cei aflaţi la intrarea în sifon. Asta însemna fie că apa a scăzut suficient de mult încât să ramană un spaţiu aerat în sifon, probabil de ordinul milimetrilor, fie există o cumunicare aeriana pe deasupra galeriei inundate. Nu era însă timp de prea multe supoziţii, astfel că l-am chemat şi pe Dan, care a trecut tragându-se pe coarda care, după cum am putut vedea, era bine ancorată. A trecut cu el şi proviziile pentru echipa lui Ovidiu Pop. Cum nu era nici o urmă de ei, am pornit împreună cu Dan sa-i căutăm. Acesta era scenariul cel mai defavorabil, deoarece nu prea se ştia cum se ajunge în bivuac; tot ce ştiam e ca e un traseu complex de parcurs. Ca lucrurile să fie şi mai complicate, galerii mai mari sau mai mici porneau în foarte multe direcţii. Din fericire la câţiva metri de la sifon, pe o mică platformă pe perete găsim un bilet pe care era indicat locul taberei: sala China, bivuacul 4, viza 122. Nu ne spunea nimic, necunoscând peştera, asa ca ne-am întors la sifon pentru a transmite locaţia spre suprafaţă, şi apoi ne-am reapucat de căutare. După parcurgerea câtorva galerii fără şanse de continuare am dat şi de galeria de acces către bivuac, marcată cu placuţe de cartare. Am parcurs-o între vizele 84 şi 105, loc în care galeria devenea foarte joasă, iar un mic pârăiaş o ocupa pe toată lăţimea. Ne-am evaluat forţele şi am decis că e mai înţelept să ne întoarcem la sifon pentru consultări, altfel riscam să creştem numarul sinistraţilor. La sifon situaţia se îmbunatăţise considerabil, erau acum circa 30 de cm aeraţi. Le-am confirmat celor de dincolo că se poate trece, şi în câteva minute o echipa de trei oameni aflaţi într-o formă fizică foarte bună au fost lângă noi. L-am descris drumul de acces către galeria marcată şi, după ce am împachetat rapid echipamentul şi l-am lasat ordonat pentru cei care aveau nenorocul să trebuiască să-l şi scoata afară, am pornit spre ieşire. Pe drum am mai întâlnit încă două echipe care coborau spre sifon, unii care intindeau firul telefonic până acolo, alţii care urmau să scoată echipamentul şi să ajute la evacuarea celor trei sinistraţi. Toată lumea avea moralul foarte ridicat, era destul de clar pentru toţi că şansele unei acţiuni de salvare reuşite erau maxime. În sala de la -70m am auzit în difuzorul telefonului vestea că la sifon s-a instalat un punct cald, se fac pregatiri ale bagajului şi urmează ca toată lumea să pornească în curând către ieşire.
La orele 3:30 în dimineaţa zilei de 12 Noiembrie toată lumea era la suprafaţă şi ceea ce a fost, conform declaraţiilor organizatorilor, cea mai complexă operaţiune de salvare speologică organizată vreodată în România se finaliza cu success la nici măcar două zile de la declanşare.
Lista participanţilor e prea lunga, au fost oameni de la CORSA Bihor şi Cluj, SALVAMONT Bihor, IGSU Bihor (care au cântărit greu prin pompele de mare putere puse la dispoziţie pentru devierea apelor), şi cei trei scafandri.
Foto: Dan Lupu
Călin Drăgan
