Întorsul plăcii la Beliş

ŞTIRI

Toată povestea a început în urmă cu circa o lună, când am auzit întâmplator (sau poate nu aşa de întâmplător, fiindcă lumea e foarte mică) de nişte pescari care au demontat o barcă pneumatică şi au pierdut în lacul Fântânele de la Beliş una din plăcile de pediment.

Venirea iernii a adus placa pe ordinea noastră de zi.

Deşi dimineaţa de sâmbătă (4 Decembrie 2010) era un picuţ sumbră, cu frig şi ceaţă, totul părea să meargă ca uns. Am ajuns devreme, am încarcat rapid buteliile… Între timp au ajuns şi proprietarul bărcii şi un vechi amic al lui Géza, aşa că eram gata.

Pe malul lacului am avut doua surprize: una ca pe lângă lac a apărut un drum forestier nou-nouţ, a două că apa era cam tulbure, mult mai tulbure decât am fi preferat pentru o căutare. Dar asta e, asta avem, asta mâncăm. Legăm firul ghid de un buştean şi împreuna cu Géza pornim cam pe direcţia indicată de proprietar. În apă vizibilitatea era chiar mai proastă decât se vedea de pe mal, de pe la 5 metri adâncime, de unde începea întunericul, nereuşind să vedem mai departe de 30-40cm. La -23m am facut cale întoarsă. Géza a legat capatul firului de un ciot, pentru orice eventualitate, şi am pornit spre suprafaţă pentru consultări. La circa -8m altă surpiză: treapta 2 de pe butelia mea de rezervă intră în free-flow (eliberare de aer în afara ciclului normal de respiraţie). Până să apuc să reacţionez (circa 5 secunde!), a început să îngheţe. N-a fost chip să o opresc, la robinetul buteliei, montată în configuraţie de dublă, nu se punea problema să ajung (robinetul buteliei din dreapta era pe interior), aşa că las baltă alte încercari inutile şi îmi continui ascensiunea pe firul ghid pentru a-mi economisi aerul din cealalta butelie. Până am reuşit să închidem robinetul la suprafaţă am pierdut aproape tot aerul din butelia aceea. Aveam suficient încă în cealaltă, aşa ca am început să facem evantaie de jos în sus (evantaiul e o manevră în operaţiunile de cautare subacvatică în care dirijat de la suprafaţă printr-un fir, un scafandru parcurge arcuri de cerc cu lungime dictată de conducător prin smucituri care indică faptul că va mai primi / i se va mai reduce din lungimea firului şi că trebuie să schimbe sensul de înaintare).

Facem în zadar evantaiele timp de aproape o oră, mai multe Géza, două şi eu. Într-un final decidem să renunţăm, o mulinetă fiind singurul obiect recuperat, aşa ca pornesc după mosorul aflat la -20m. Mă pun pe fir, şi încep să iau adâncime. Pe la 11-12 metri, după ce trec peste nişte braduţi jalnici, firul începe să devină narăvaş. Se mişcă de parcă ar fi fost firul unui pescar în care s-a prins un peşte. Aş fi putut băga mâna în foc că am fost prins de un curent puternic care mă tragea foarte în dreapta firului, atâta că ştiam că e aproape imposibil în zona aceea şi la temperatura aproximativ constantă în toata masa de apă de la suprafaţă până la 20m (circa 6.5 grade Celsius). Nu stau prea mult la cugetat, căci acul manometrului nu stă nici el, şi îmi continui avansarea pe fir, complet derutat şi debusolat. În fine, ajung la mosor. Când îl ridic din mâl apa se tulbură, aşa că trebuie să desfac firul de pe ciotul de care era legat doar pe pipăite, treabă care tulbură şi mai tare apa. Firul cedează până la urmă, însă acum nu mai vedeam mosorul din mână, şi nu ştiam în care parte trebuie învârtită manivela pentru a aduna firul. Renunţ la datul la manivelă şi încep sa adun firul în bucle. Pe când adunam a doua buclă mă trezesc în faţă cu ceva ce luceşte în lumina palidă a lanternei de pe cască. Nu-mi vine să cred. Ţineam în braţe o placă de aluminiu din padimentul bărcii. Îmi revin rapid din stupefacţie şi încerc să urc. Costumul uscat era uşor placat, într-o mână ţineam mosorul, în cealaltă placa. Greutatea lor mă trăgea la fund, vesta compensatoare era cuplată la butelia goală, mă aflam pe un plan foarte înclinat acoperit cu mâl gros. Toate mergeau strună… Abandonez în prima fază mosorul, încercând să urnesc placa. Nu reuşesc sa urc nici un centimetru. Nu risc nici umplerea cu aer a costumului etanş şi pornirea în ascensiune necontrolată. Infăşor în două bucle de fir ghid placa, o depun pe fundul mâlos şi încep să urc prin tracţiune pe firul ghid pană ce reuşesc să reglez un pic flotabilitatea şi să mai şi înot. Merg încet, metru după metru. Scot în sfârşit capul din apă şi anunţ ca am gasit placa şi ca am legat-o. Cei de la suprafaţă încep să râdă şi mă întreabă dacă pe cea veche sau pe cea nouă. Zic: “Nu poate fi adevărat!”. Ba e! Cât timp am fost plecat după mosor, au facut un experiment ca să vadă cam cum s-a comportat placa pierdută, folosind o placă identică adusă de model. La început placa a plutit, apoi a început să ia apă şi brusc, fară a-i acorda timp de reacţie lui Géza, a plecat spre fund ca din puşcă. Acum se explica în sfârşit mişcarea haotică a firului care, din fericire, s-a nimerit în calea “bolidului” care gonea către adâncimi necunoscute. Şansele să-mi nimerească mie în braţe erau infime, şi totuşi s-a întâmplat, lăsându-mă amuzat pentru tot restul zilei.

Într-un ultim efort, Géza coboară să recupereze firul şi placa şi iese cu ambele în mână. Ies şi eu în larg, preiau placa şi ne îndreptăm spre mal. Cam asta a fost pentru acea zi, aer nu mai aveam şi deja trecuseram prin destule situaţii cu probabilitate mică de îndeplinire ca să ne gândim măcar să mai forţăm.

Undeva în bezna lacului Fântânele, posibil îngropate în mâl, câteva kilograme de aluminiu se reintegrează încet în pământul din care au fost scoase.

Foto: Fekete Sándor

Călin Drăgan