Nu ştiu cum sunt alţii, dar eu când mă gândesc ce am trăit, la aproape doi ani de la întâmplare, încă am impresia că cineva a aranjat totul. Spun asta privind prin prisma faptului că ceea ce am făcut ieri ne determină prezentul şi ceea ce facem azi ne trasează viitorul. Odată trăită întâmplarea este deja un trecut aflat sub sticlă. Putem să-l admirăm în toată splendoarea lui, dar nu mai putem să-l modificăm. Cei care pot, o să înţeleagă.
Câţiva prieteni m-au îndemnat să scriu, nu de amorul artei – nu sunt un fan al scrisului – ci pentru a arăta şi altor pasionaţi, anonimi ca şi noi, prin ce-am trecut şi, nu se ştie niciodată, poate cei care astăzi descifrează alfabetul, citind aceste rânduri, se vor motiva asemenea nouă.
Oricât de stângace sunt ideile şi exprimările narative, nu pot decât să mă alătur ideii celor care cred că doar perseverând îţi poţi atinge ţelul. Care? Nu ştiu nici eu, dar fiecare dintre noi o să aflăm la timpul cuvenit. Asta sperăm cu toţii atunci când ne croim drumul prin viaţă: să ne găsim împlinirea, scopul pe acest pământ, dacă va fi existând vreunul.
Totul a început în urmă cu mulţi ani, pe vremea când conserva de “fasoles biancos con enbutidos” avea valoarea roţii de caşcaval de astăzi. În acele locuri binecuvântate de Dumnezeu a început povestea care avea să ducă la renaşterea strămoşilor noştri moderni.
Un e-mail trimis de un bun prieten într-o dimineaţă de februarie, la o oră matinală pe care n-o dezmorţise nici măcar cafeaua de pe masa de lucru, mă întreba calm şi clar: “ai cheful necesar să ajuţi la explorarea în premieră a unei galerii post-sifon descoperită de Lau anul trecut?”
Lau este răcit bine de tot, ne va ajuta cum poate, afară nu-i multă zăpadă, ziua este chiar plăcut. Poate la soare, dar asta era o constatare pur personală.
A urmat o succesiune de mesaje care au detaliat datele problemei care se prezenta cam aşa:
Într-o altă tură au fost trecute post-sifon: coardă, pitoane, ciocan, daltă. S-a stabilit că mai este necesar echipament de escaladă complet, echipament speo, hrană pentru o zi, termos cu ceai cald, haine uscate de explorare, aparat foto, carbid, goujoane, rotopercutantă, acumulator de rezervă, burghie, plăcuţe, spituri, lopată rabatabilă. Fiecare urma să-şi care echipamentul personal şi cota din cel colectiv. Fane avea sarcina să transporte bormaşina electrică.
Privind pe geam, încercam să mă autoconving că-i rezonabil pentru scuba. Prognoza meteo la TV era la limita acceptării termice, aşa că a rămas că ne întâlnim la locul şi data convenite. Am aranjat echipamentul în bidoane etanşe, am pregătit bananele transporter marca Clio, garnisite bine cu plumb pentru lestare şi hai la drum. Rendez-vous-ul a decurs normal, cel care avea să fie cooptat în proiect a pregătit ceaiul (nici nu-şi imagina cu câtă placere am savurat munca sa), ne-am echipat şi ajutaţi de o maşină am parcurs o parte din drum. Restul drumului l-am continuat pe jos împovăraţi de propriile noastre creaţii – bananele “antiradiaţie”. Le-am spus aşa din cauza cantităţii de lest pus în ele pentru compensarea flotabilităţii.
Fane amarează firul, schimbăm câteva vorbe şi în curând luminile şi sunetul aerului expirat se estompează. Între timp m-am echipat şi tremur uşor în apă. Cu mâna pe fir urmăresc evoluţia concentrându-mă asupra explorării. După trecerea timpului stabilit, aprind lanternele, arunc o ultimă privire amarajului şi detentoarelor, mai trag puţin de bananele aflate pe post de ancoră de fund şi cu fiecare respiraţie continui imersia în mediul atât de asemănător celui care ne leagănă drumul prin primele nouă luni de viaţă.
Urmăresc atent evoluţia galeriei, instrumentele, firul ghid şi nu în ultimul rând trag de cele două banane impresionante care raclează totul. Noroc că nu-i sediment mult şi mergem în amonte. După un parcurs consistent, bulele sparg suprafaţa liberă. Mai trag puţin de banane, lumina străpunge întunericul şi îl văd pe Fane într-un colţ lângă mal, dezechipându-se liniştit. Într-un schimb de impresii despre sifon aflu că şi el a avut aceleaşi probleme cu transportul bagajelor aşa că pe viitor o să schimbăm tactica de abordare.
Ne dezechipăm de scuba care rămâne pe o poliţă, rămânem în costume şi impovăraţi de aceleaşi bagaje, prin marmite mai mari ori mai mici, continuăm parcursul acvatic. Ajunşi la ceea ce urma să fie vestiarul, ne-am schimbat costumele cu altele de gală şi am facut un mic popas preţ de-o poză şi o ciocolată.
Am mers până în locul în care Lau descoperise posibilul acces spre necunoscut şi ne-am aranjat echipamentul. Am stabilit ce avem de făcut şi Fane a trecut la acţiune. Aventura putea începe. În acele momente am realizat că la noi, dacă de bine de rău pe munte te mai recuperează o echipă specializată, dacă ai neşansa să fi rănit serios în spatele unui sifon, deja ai o problemă mare. Nu numai tu, ci şi cei de lângă tine .
L-am ajuns pe Fane şi am privit în jur. Continuăm şi după un pasaj delicat ajungem la o intersecţie de galerii. Alegem una din galeriile care se deschid în faţa noastră şi explorăm sistematic toate diverticolele, din pacate închise. Revenim şi alegem altă galerie.
Decidem să lăsăm acolo echipamentul şi continuăm explorarea. Facem câteva poze surprinşi de contrastul formaţiunilor imaculate care alternează cu zone tapetate cu argilă şi care ne obligă să fim atenţi unde călcăm. Analizăm şi decidem alegerea unui traseu cu implicaţii minime, urmând să folosim fiecare urma celui din faţă. Galeria se termină cu o gaură de şoarece care este şlefuită de blana animalelor ce au trecut pe acolo. Ne strecurăm cu puţin efort şi după alţi aproape douăzeci de metri de galerie, speranţa se termină printr-o gaură triunghiulară, la prima vedere impenetrabilă. Obosiţi, facem o pauză strategică şi analizăm unde să continuăm explorarea în tura asta. Privind la gaura din faţă noastră decidem să coborâm la vestiar şi să aprofundăm problema la un ceai fierbinte şi o ciocolată smash.
Încet, încet, ne revenim şi plăcut reconfortaţi, reaşezăm carbidul din lămpi, udat bine în sifon, luăm sculele de săpat şi aplicând principiul noi muncim, dar şi gândim, ne ducem direct la locul “faptei”. Privind înapoi mă gândesc la clipa de inspiraţie când am spus, “stop, să facem o poză la intrare, aşa cum este”, că după aia nu se ştie la ce-i bună. După cum aveam să constatăm ulterior, ne pregăteam fără să ştim să pătrundem “fraudulos” pe uşa din dos. Cea originală – dopul de calcită de mai departe, fusese închisă de Mama Natură după ultima glaciaţiune. Căutând un obiect de contrast punem plăcuţa de cartare pe verticala găurii, facem o poză istorică şi trecem la săpat. Cu fiecare lopată, după varietatea şi cantitatea oaselor scoase din săpătură, mă autofelicitam pentru inspiraţia cu poza.
Prestasem ceva muncă; fiind mai subţire îi revine lui Fane onoarea de a intra primul pe gaură în timp ce eu stau ca pe jar afară. După ce-i dispar cizmele dincolo, văzând că tace, încep să devin agitat, neînţelegându-i motivele. La recomandarea: “lasă ce nu-ţi trebuie şi treci cum poţi”, scot aerul din piept şi mă strecor prin gaură. În semiobscuritatea de dincolo, Fane se uită la mine ca la o specie rară. Neştiind de ce, mă uit în jur şi îmi apare un nod în gât. După ieşirea din gaură, până m-am ridicat în picioare, fără să mă uit atent, trecusem pe lângă cîteva cranii de urs de dimensiuni respectabile. Nu mai reţin care din noi a spus că nu-i a bună şi că aici este ceva în neregulă. Ne continuăm înaintarea pe galeria ascendentă, pe o secţiune de 2×1,5 metri, tapisată cu cranii şi oase. În curând tavanul se ridică şi ne aflăm într-o sală cu înălţimea de 15-20 de metri, pereţii abia zărindu-se în întuneric.
Ecoul vorbelor ne face să ne reamintim că între noi şi suprafaţă se află ceva spaţiu şi obstacole, aşa că deschidem ochii mari. Privind în stânga şi-n dreapta pe suprafaţa de calcită, la un moment dat Fane scoate un: “ăsta ce caută aici, că nu-i urs?” Îl privim pe rând şi decidem că osul e aproape sigur de om, dar nu înţelegeam de ce este numai atât şi unde-i restul. De ce-i singur?
Atunci am spus: ăsta-i Ion ! Nu ştiu de ce, dar am fost convins că-i bărbat. Nu ştiam vârsta, unde-i restul, cum a ajuns acolo, motivul, dar asta a fost prima senzaţie. Cât m-am învârtit pe lângă locul descoperirii lui Ion, am avut senzaţia că mai lipseşte ceva – lipsea Maria! Ăsta nu-i singur! Nici nu îmi imaginam cât adevăr a existat în această trăire deoarece la un an distanţă, colegii găseau pe suprafaţa sedimentului, pe care urcasem de la gaură până în sala mare, alături de un Vasile, pe cea care va purta numele de Maria.
Continuăm explorarea de la Ion spre dreapta, pe o galerie lată de 5 şi înaltă de 15 metri, acoperită de calcită, tapisată cu oase de capra ibex, urs “speolog”, rupicapra-rupicapra, acoperite parţial sau integral cu calcită, unele dispuse mai mult decât ciudat ca să fi fost aşezate întâmplător. După aproape 30 m galeria se închide cu un dop de calcită respectabil, dovada faptului că pe acolo a curs cam mult timp apă.Revenim la locul lui Ion şi continuăm spre stânga; după câţiva metri urcăm o scurtă pantă şi pe un bolovan, aşezat într-o zonă deschisă, găsesc un os de 40-50 cm aşezat într-un punct de echilibru, marcând exact axul galeriei. Cu grijă, mă uit la modul de aşezare neînţelegând poziţia de echilibru şi orientarea sa. Într-un final decid să îl ridic şi constat că s-a sudat de stâncă, parţial prin decalcifiere. Este locul care va fi numit Roza Vânturilor. Orientarea de-a lungul galerie, poziţia de echilibru atent căutată, izolarea în spaţiul galeriei, toate indicau acelaşi lucru: cineva a pus acel os pentru a avea un reper. După alţi zeci de metri galeria se închide într-o baie de argilă.
Stăm, privim, analizăm, ne uităm din nou, deja cantitatea de informaţie este prea mare pentru a putea fi analizată. În tot ceea ce era acolo erau prea multe care trebuiau conexate şi interpretate.
Retragerea din explorare s-a efectuat fără incidente majore. Afară se făcuse întuneric de mult, nu ne aştepta nimeni şi am pornit la drum prin zăpadă, abandonând recuperarea echipamentului până a doua zi.
Ceaiul de peste zi nu a compensat pierderile termice aşa că a doua zi deja aveam febră şi medicul a decis că trebuie să ne garnisim bine cu buline. Eu zic că febra nu se datora frigului ci era din cauza a ceea ce găsisem. Euforia descoperirii nu trecuse, urma să se accentueze.
Am decis ca informaţia să rămână la cei trei exploratori şi să găsim o cale prin care un om cu valoare morală şi ştiinţifică recunoscută în lumea ştiinţifică românească, să vadă ceea ce am găsit. Consultându-l pe mentorul “cave diving-ului” din Ardeal – dl. Géza Rajka, a fost cooptată în echipă d-na dr. Oana Moldovan şi care printr-o şcolarizare intensivă a reuşit să depăşească obstacolele, să preleveze probele necesare şi împreună cu dr. Erick Trinkaus să treacă la analiza ştiinţifică a celor descoperite.
Într-o zi de toamnă, la câteva luni bune, apare o ştire ciudată: este bărbat, avea aproximativ 26 de ani când s-a stins şi are o vârsta de numai 36.000 ani, fiind cel mai bătrân om modern din Europa . Am stat ceva timp în faţa monitorului lecturând ştirea şi cu greu m-am apucat să întreb dacă nu cumva e o greşeală. Datarea fusese efectuată la două institute diferite care au indicat vârste prea apropiate ca să încapă o eroare.
La distanţă de un an şi ceva , după o scurtă vizită în zonă, primesc o altă veste: am mai gasit unul – Vasile. După alte câteva zile nu mai era doar unul ci erau doi: un el – Vasile şi o ea – Maria, cea de care aminteam mai înainte … Ironia sorţii, cu toate că o căutasem şi trecusem de câteva ori pe lângă ea, nu am fost pregătiţi să o vedem atunci. Când mergeţi într-o peşteră, uitaţi-vă cu grijă în jur. Puteţi trece uşor pe lângă marea descoperire.
Cu toate că încă aştept ca cineva să ne spună: “sunteţi la camera ascunsă, totul este o farsă”, undeva, acolo, picăturile numără netulburate trecerea timpului care în mod sigur va dezvălui mai multe decât ne imaginăm acum.
Adrian Bîlgăr
