Este situat la sud-vest de localitatea cu acelaşi nume, pe versantul stâng al Văii Brătcuţa, constituind punctul de descărcare a drenajului subteran alimentat de pierderile din Valea Luncilor, ponorul din Secătura Brătcanilor, ponoarele din Ponoraş şi pierderile din Valea Huţii. Sifonul se găseşte la 10 metri altitudine relativă faţă de izbuc, pe conul de depozite deluviale de deasupra acestuia.
Calea de acces în sifon a fost decolmatată în anul 1984, de o echipa de speologi de la CSA Cluj-Napoca, condusa de L. Csoltko. Primele scufundări au fost efectuate în 1985 de catre G. Birtalan de la CSS “Transilvania”. În paralel au întreprins scufundări şi scafandrii de la CSA Cluj-Napoca, respectiv echipa G. Rajka — C. Daczo. Astfel sifonul a fost explorat pe o lungime de 100 m, adâncimea maximă atinsă fiind de 10 m.
Accesul în galeria inundată din Izbucul Brătcanilor se face printr-un mic lac ”suspendat”, format la baza unui perete de stancă şi care funcţioneaza ca preaplin al izbucului. Primii 3 m se parcurg printr-un pasaj îngust între tavanul galeriei şi sedimentele aluviale de pe planşeu. Dincolo de acest sector, galeria devine rectilinie şi relativ spaţioasă, cu o secţiune circulară (2,5/3 m), care denotă formarea ei în regim înecat. La 30 m de la intrare se atinge adancimea maximă, iar dupa înca 8 m se interceptează un horn care urcă pană la adâncimea de 1 m. Galeria principală se lărgeşte progresiv, însă la cca. 60 m de la intrare se închide prin coborârea tavanului până la nivelul planşeului. Adâncirmea în acest punct este de 8 metri. Pe tot acest sector, planşeul este acoperit în intregime cu sedirnente detritice grosiere.
Sifonul continuă printr-o diaclază laterală ascendentă, care porneşte din peretele stâng al galeriei principale, la cca. 55 m de la intrare. După trecerea printr-un pasaj dificil în care apar şi câteva septe, galeria urcă până la cota de -3 m, de unde devine orizontală. Dupa 2 m parcurşi pe tronsonul orizontal, înaintarea este îngreunată de un bloc de calcar plasat în mijlocul galeriei. Acest ultim obstacol odată depaşit, sifonul devine uşor ascendent, astfel că după 10 m se ajunge intr-un clopot de aer de 2 m diametru, pe tavanul căruia se găsesc mai multe grupuri de stalactite de numai 5-10 cm lungime, toate acoperite cu un strat de argilă gros de 1-2 cm. Sectorul orizontal are o secţiune circulară, tipică regimului de modelare sub presiune. Sedimentele sunt asemănatoare celor din galeria principală, cu deosebirea că ele sunt depuse numai în adânciturile planşeului. Din mijlocul clopotului, începe sifonul 2, care nu a fost explorat, dar care poate fi scurtcircuitat printr-o galerie aerată cu sectiunea de 1 m. Aceasta debuşeaza într-o sală ocupată integral de lacul aval al sifonului 3, de asemenea neexplorat.
Rajka Géza
Contact: Rajka Géza, speosub@yahoo.com
