Delimitat de lemnele unite întrun gard strâmb răsfirat peste movile, drumul nostru se opreşte în faţa unui negru nesfârşit. Roua nopţii străluceşte în lumina farurilor pe firele de iarbă legănate de adierea vântului, sfidând încremenirea paielor din căpiţele vecine. Câteva umbre ne întâmpină şi-n moleşeala clipei înnoptate de sfârşit de septembrie ne lăsăm greu în îmbrăţişarea lor. şi ne simţim deodată acasă. Suntem primiţi ca la curţile marilor prinţi, cu mămăliga lui Cristi aburindă, brânza aspră şi stropeală de palincă de la Viorel. Bucuria revederii cu vechii prieteni ne face să uităm pentru un timp de oboseală. şi povestim şi ne sorbim din priviri, şi-am vrea mai mult şi tot mai mult. Noaptea ne scapă printre degete şi-n ceas târziu, răpuşi, ne strecurăm în sacii de dormit. În spatele ochilor deacum închişi, toarcem din caierul viselor imagini ce-au trecut, imagini ce-au să vie. Am revenit în Groapa Ciurului animaţi de un vis mai vechi: TRAVERSAREA. De la intrarea amonte din dolină până la ieşirea aval în Izbucul Topliţa de Roşia. Inclusiv cele opt sifoane. Vis dospit preţ de douăzeci de ani, ani trecuţi peste trupurile noastre, dar nu şi peste jindul nostru de aventură. Sărutul princiar în pădurea adormită. Logistica pretenţioasă, material numeros, decizii luate în comun. Poezia nu-şi mai are locul aici. Abia mai târziu, în galeriile meandrate umezite de lacrimile pământului.
Într-o caravană jovială, exploratori şi susţinători de exterior se îndreaptă spre intrare. Odată înghițiți de tenebre, simt o mişcare de flux-reflux între echipa ce o formăm şi egoul personal. Amintirile învăluie, trăiri de pe vremuri se întretaie cu voci din prezent. Alunecăm pe raza aventurii nou dimensionate. Galeriile înguste, cascadele, sălile cu prabuşiri, săritorile, canistrele. Trăim visul. Alaiul se opreşte în faţa primului sifon. Ne reflectăm în oglinda apei. Oglinda apei reflectă contururi şi umbre. Reflectăm. În banană am deja un acumulator mare, unul mic şi butoiaşul etanş cu câteva baterii şi ciocolăţi. Ar mai fi loc pentru câţiva bolovani. Ridic privirea în tavanul galeriei ce se apleacă peste suprafaţa apei. În spatele acelei oglinzi întunecate, Mihai străbate într-o altă dimensiune unduiri tulburi căutând trecerea. Tavanul poartă umbrele noastre aruncate de luminile plăpânde ale lămpilor. Este aproape linişte. Numai gândurile zumzăie. Revin la banană. Înghesui un bolovan de câteva kilograme între acumulatori.
Cam greu bagajul acum. Dar poate că în apă va fi exact lestul necesar. Câteva clipe, diferenţa între aici-acum şi acolo-apoi. Clipe dilatate de flamura imaginaţiei. Clipe care trec relativ rapid şi pe care nu ne putem împiedica să le povestim ca pe o aventură de dimensiuni interstelare. Suntem nu departe de limitele personale. Totul se dilată. Adâncimea respiraţiei, pulsul în timpane, ochii în aviditatea lor de a surprinde toate momentele posibile. Butelia ar trebui să o prind cumva pe lîngă banană, într-o poziţie care să permită detentorului să ajungă comod la nivelul gurii. Conţinutul ei face legatură.
Între aici-acum şi acolo-apoi. Au trecut douăzeci de ani. Parcursul de la intrare şi până la sifoane a fost presărat cu feţele celor ce se aventurau atunci alături de mine în farmecul tenebrelor Ciurului. Voci răsar încă de după stalactite, din galeriile afluenţilor. Linguriţele reflectă încă ecoul acelor drumeţi apocaliptici.. Întunericul îi reinvie: Mihai Dudnic, Vali Neagu, Gabi Halasi. Ne privesc de dincolo de tot ce ştim. Trăiesc aventura cu noi. Nu rezist tentaţiei şi rup o bucată din ciocolata pregătită de Viorel. Dulceaţa ei îmi întăreşte vrerea şi energia zaharoasă împrospătează rezervele sleite de efortul susţinut de până acum. Valeriu se pregăteşte să se scufunde. Privim cu toţii şi-i respectăm încercarea cu sufletele încordate. Nu reuseşte. Emoţia şi decepţia îi marchează faţa conturată de masca de scufundare. Nu se spun multe cuvinte. Doar puţine şi pline de căldură.
Îmi vine rândul. În fiecare joi mergeam la bazin la antrenamentul de scufundări. La adâncimi de cinci-şase metri încercăm să trecem printre şicane, să recuperăm masca de scufundare, să parcurgem distanţe cât mai lungi. Totul în apnee. Urmărind să rămânem calmi, să fim logici şi atenţi. Vara mergeam la mare . Scufundări după scoici, scufundări după peşti, scufundări. Experienţele repetate trasau limitele. În acea vară am hotărât să mă avânt în sifoanele de la Topliţa de Roşia, capătul aval al Ciurului. Studiasem însemnările lui Halasi care trecuse deja aceste sifoane. Am optat pentru apnee. Vladi Dudnic m-a acompaniat. Aveam să escaladam o cascadă pe unul din afluenţii dintre sifoane. O frumoasă experienţă limită.
Detentorul funcţioneză. Sunt foarte greu pe mal, relativ uşurel în apă. Masca de scufundare se abureşte. O spăl. O fixez pe faţă. Aprind lampa electrică. Deodată mă simt ştiucă. Sau poate somn. Ba chiar biban, vidra, delfin. Remarc cum nivelul apei întretaie sticla vizorului. Simt o răcoare în regiunea rinichilor, a plămânilor, a umerilor, a cefii. Neoprenul s-a umplut acum cu apă. Respir o dată prin detentor. Bolborosesc ca o pungă spartă. Nu văd decât umbre roşietice, maronii. Mâna nu lasă firul ghid să scape. Este esenţial! Totul dispare în plan secund. Memoria încetează deodată să zgândere atenţia. Nu mai există decât aici-acum. Este infinit. Infinitul mic. Al creierului, al adrenalinei. Gesturi rutinate, planificate de nenumărate ori, devin gesturi noi, nemaiântîlnite. Mă reântîlnesc cu ceva-cineva cu care am complicitate. Tulbureala din jur e ca o crisalidă. Nu ştiu cum îmi joacă inima. Înaintez ca un cosmonaut teluric, cu mişcări adecvate ambientului. Mă simt “caracatic” de bine. Sub apăsarea tavanului care se afundă în adâncime, cu mâna pe firul ghid, cu picioarele pe pietrişul de pe fundul sifonului străpung moleculara apă a Ciurului şi în scurt timp suprafaţa apei se deschide făcând loc unui spaţiu virgin pentru mine. Pentru mine, căci în aceast ă aventură, dilatat, devin singur. Bătrânul şi marea. În apnee nu auzi bolboroseala aerului din detentor. Urechile vibrează ritmic şi apăsat în bătaia pulsului. Gâtul transmite încordările gestului de compensare a presiunii, micul declic al timpanului la realizarea egalizării marcând dreptul de a cobori în adâncime. Dinţii nu presează încrâncenat muştiucul detentorului ci poate doar clănţăne de frig. şi poate de teamă. Încercarea este trecerea la act. Un amestec de voinţă şi nevoie de a demonstra că pot. Desigur, mie. Există doar o ieşire. O ieşire care trebuie să fie alta decât intrarea. şi dacă ieşirea asta nu vine când rezerva de aer e la o treime, nu mai există decât intrarea. Care devine ieşire. Neplăcut calculul astă. Dar ecuaţia devine teoremă. Pledez pentru ieşirea ieşire. Situaţia se repetă, morfologia spaţială variază în limite reduse. Între pasajele scufundate, tavanul se înduplecă de rătăcirea noastră în măruntaiele tainicului munte şi ne permite ieşirea.
De trei ori plonjam în apa rece şi tulbure şi tot de trei ori ieşim din nou la aer. Întâlnim echipa celor urcaţi din aval, Geza, Csobi, Andrei Lascu. Traseu cu galerii înalte, cu concreţiuni şi galerii de afluenţi. Spinări împovărate suplimentar cu echipamentul de scufundare. Ropotul devine tăcere. Nu se mai spune aproape nimic. Oboseala începe să se facă simţită. Ne pregătim de scufundare. Ultimele cinci sifoane se succed pe o distanţă mică. Le trecem fără pauză. Culoarea pietrişului devine pământie, răcoarea aerului e exterioară. Ochii caută lumina solară. Nu e. Am ieşit împreună în frigul nopţii pe terminate. Împreună, căci pentru împreună a fost visat visul.
Dragoş “Guşă” Petrescu
Mă simt ca picatura de la capătul unei firave stalactite: se formează, se rotunjeşte, îşi ia alura aerodinamică pentru viitorul implacabil. Iar după acel efort de geneză inevitabila cădere urmată de o împrăştiere în mii de particule cu iz de apă. La plural: aşa şi noi ne adunăm zburăm în astronava visurilor noastre ca mai apoi să aterizăm în cotidianul cenuşiu sumbru şi fără rost ce ne înconjoară. Aşa cum spunea şi Cristi, şi el şi eu am venit la institut să facem speologie. şi ne-am trezit într-un sistem care uneori nu are nimic de-a face cu speologia din accepţiunea noastră. şi pentru că noi tot mai vrem speologie, turele de acest gen ne redau dorinţa de viaţă. Mie cel puţin îmi redă încrederea în puterile proprii. şi astfel poate voi reuşi să explorez acele locuri numai de mine ştiute. Mărturisesc că mai visez la ele.
Dar după ani şi ani suntem aceiaşi, puţini şi încă încrâncenaţi pe baricadele senzaţiilor pe care le-am trăit de atâtea ori şi parcă vrem să le trăim la nesfârşit. (Lupul îşi schimbă blana dar năravul ba, Guşă.) Speologul se naşte odată cu descoperirea primilor metri de peşteră necunoscută, şi trăieşte cu dorinţa permanentă a retrăirii momentului. Pe unii îi duce cursul vieţii în alte direcţii, alţii ne opunem destinului pentru a rămâne lângă prima dragoste. Restul este poezie. Dar foarte important este că am rămas oameni.
Să nu credeţi că în scurtele meditaţii ce mă însoţesc prin parc, în drum spre institut nu mi se umezesc ochii recapitulând mental acest scurt timp petrecut împreună. Ne-am adunat şi am realizat ceea ce altădată nu s-a reuşit în ruptul capului: am format o echipă. Totdeauna m-am gândit în echipă, chiar dacă nu întotdeauna am reuşit să mă integrez. Eu în cele două zile nu am auzit un reproş, un cuvânt critic la adresa cuiva, o ceartă.
Şi asta a fost posibil pentru că fiecare a fost acolo în primul rând cu sufletul. M-am întors acasă foarte bine dispus cel puţin din următoarele motive:
– am avut senzaţia că am fost util altora (chiar dacă realitatea este că nu am fost povara altora);
– am verificat o parte din noile echipamente ce s-au dovedit bune;
– am reluat acele călătorii subterane ca speolog scafandru;
– am cunoscut un tânăr deosebit care realmente m-a impresionat (Andrei).
– m-am întâlnit cu vechi prieteni într-o conjunctură necompetitivă, de colaborare, de complementaritate.
Şi încă ceva. O întâlnire în peşteră: Andrei Lascu ud şi îngheţat de atâta aşteptare, Cristi Lascu tocmai ieşind din sifon. Tatăl şi fiul. De atunci mă tot întreb ce au simţit aceşti oameni acolo sub pământ. Trebuie să fi fost ceva extraordinar.
O cugetare poate arhicunoscută, dar pe care eu o consider inventată de mine: esenţială în viaţă e lupta şi nu victoria… Victoria, succesul au un gust dulceag efemer şi trecător, ceea ce rămâne sunt trăirile şi relaţiile interumane. Ar fi bine să ne mai întâlnim. Cred că întrebarea este cine sună adunarea pentru următoarea expediţie.
Rajka Géza
Foto: Andrei Posmoşanu
SPEOMOND 11/2006
