În sfârşit, dupa îndelungi amânări, am reusit sa ajung la Tăuz în 30 Octombrie. Scopul ieşirii a fost amplasarea unei capcane pentru faună în acest izbuc, care până acum a ramas necercetat din punct de vedere biospeologic.
Pe un ger de -5 grade Celsius încărcam împreuna cu Dan Lupu butelii pe o margine de drum în apropierea izbucului când langă noi opreste o maşină. Din ea au coborât doi indivizi care ne-au întrebat aproximativ în română: “Scafandru?”. Erau austrieci, care spre marea noastră surprindere, aveau de gând sa faca o scufundare în aceeaşi zi, cam în acelasi timp, la Tăuz. Într-ul loc atât de rar vizitat, şansele ca două echipe de scufundători să se întâlnească tindeau la 0. Şi totuşi am văzut-o şi pe asta!
Ne-am reântâlnit pe malul izbucului, care, conform amintirilor mele, şi-a schimbat uşor configuraţia. La o vizită de suprafaţă în toamna anului trecut se vedea la câţiva metri sub apă un trunchi de care era legat firul ghid. De data asta nu mai era nici urmă de acel trunchi de brad, era altul cu crengi în partea dreaptă.
Până am luat micul dejun, cei doi, care aveau un uşor avans în faţa noastră, şi-au început scufundarea. Ne-am luat ramas bun de la apa de cristal care ieşea din izbuc de dimineaţă şi ne-am vazut de pregătiri.
Mi-am legat de un bolovan firul ghid şi după ieşirea austriecilor din apa devenită opacă am întrebat numai care e starea firului ghid şi am aflat că au trebuit să sape în câteva locuri dupa el. Am schimbat un OK cu Dan şi, după ce am mai primit încă o bucată de plumb sa mai compensez un pic din flotabilitate, mi-am dat drumul în sifon. Am lasat în partea stângă trunchiul de brad care îşi intindea cele câteva crenguţe ramase în toate direcţiile şi m-am angajat pe una din cele două căi de acces în izbuc, care s-a dovedit a fi cea mai îngustă. Am trecut fară probleme, şi pe la -6m am văzut atârnând jalnic firul polonezilor, scamoşat de viiturile ce au trecut în anii scurşi de la instalarea lui. M-am continuat coborârea şi la -14.4 metri m-am oprit uitându-mă la mosorul de pe care firul ce-l aveam s-a terminat exact la momentul potrivit. Era un loc bun pentru amplasarea capcanei. Un bolovan mare stătea culcat acolo pe un pat de sediment, la fundul unei marmite de la baza peretelui pe langă care se urcă în clopotul de aer din Tăuz, singurul cunoscut… Cum nu aveam un mosor de siguranţă cu mine n-am mai urcat până în clopotul de aer şi am facut stânga împrejur, urcând încet. După terecerea pe sub o mică boltă am vazut lumina verde-albastrui a suprafeţei.
La revenirea la suprafaţă Dan, care a stat afară ca scafandru de siguranţă, mi-a încredinţat capcana, de care trăgeau 4 ancore de plumb totalizând 8 kg şi am pornit încă o dată catre fundul primului sifon. Am plasat capcana şi după ce mi-am mai verificat încă o data manometrele am decis că în tura asta nu o sa văd clopotul de aer şi am ieşit.
Momentan nu pot decât să aştept cu nerăbdare tura următoare, în care urmează să scot capcana şi să o înlocuiesc cu una nouă.
Călin Drăgan