Este situată în versantul stâng al Văii Brătcuţa, la 400 m aval de confluenţa cu Valea Ştiopului. Izbucul Dămişenilor reprezintă punctul de descărcare al sistemului hidrocarstic alimentat de pierderile din depresiunea de captare carstică Damiş (ponoarele Munău, Peşteruţa şi Toaia).
Traversarea sifonului 1 şi primele explorări ale sectorului post-sifon au fost realizate în 1984 de ătre G. Rajka (CSA Cluj-Napoca), la explrări şi la cartare participând ulterior mai mulţi membri ai aceluiaşi club. Sectorul a fost recartat în toamna aceluiaşi an de o echipă din Oradea condusă de G. Halasi.
Sifonul 2 a fost traversat prima dată de catre G. Rajka în 1988. Sifonul 3 a fost trecut în acelaşi an de echipa Z. Gyurka — Z. Vincze (CSA Cluj-Napoca).
În anul 1989, G. Rajka explorează sifonul 4 pe o lungime de 27 m, atingând adâncimea maximă de 10 m.
În sectorul aval al sifonului 1, printre două blocuri de calcar se coboară pe sub tavanul peşterii, pe o pantă lină până la adâncimea de 1,5 m. De aici, galeria complet inundată urcă la fel de lin, iar după un parcurs de 10 m iese intr-o sală cu un clopot de aer având diametrul de 4 m şi înălţimea de 1,5 m. Aceste dimensiuni sunt caracteristice perioadelor secetoase, în timpul viiturilor sala find complet inundată. După clpotul de aer, sifonul continuă de-a lungul unei galerii care coboară în pantă de cca. 2.0° până la adâncimea de 4 m, unde galeria, care până în acest punct era relativ spatioasă, se îngustează brusc (diametrul nu depăşeşte 0,6 m).
Acest pasaj se află la 25 m faţă de intrare, iar odată depăşit, după alţi 6 m, se ajunge la o bifurcaţie a galeriei. În stănga, după 6 m, se iese intr-o galerie aerată, cu diametrul de 1 m, care prezintă caractere tipice unei modelări sub presiune. Acest sector de galerie este relict. De la bifurcaţie, sifonul continuă printr-o galerie joasă, nu foarte largă, prin care se iese după 10 m, pe sub câteva stalactite acoperite cu un strat subţire de argilă, într-un alt lac de sifon.
Planşeul galeriei inundate este acoperit cu sedimente detritice grosiere, sub clopotul de aer existând un con de astfel de sedimente. De asemenea, mari aglomerări de sedimente se află pe malurile pârâului subteran, amonte de lacul de sifon.
La 2.400 m de la intrare, tavanul galeriei peşterii coboară progresiv până la nivelul pârâului subteran, formând sifonul 2, cu un lac în faţa sa. Galeria inundată coboară lin, iar după cca. 30 m faţă de intrarea în sifon, de la adâncimea de 3 m, începe să urce. După încă 10 m, se revine intr-o galerie aerată spaţioasă. În general, tronsonul inundat are 1 m înălţime şi 2 m lăţime. Planşeul sifonului este acoperit pe toată lungimea sa cu sedimente detritice grosiere. O aglomerare substanţială de astfel de sedimente apare pe cursul subteran, în amonte de acest sifon.
Sifonul 3, lung de 19 m, debutează cu un lac de sifon situat la 280 m faţă de ieşirea din sifonul precedent. Galeria inundată, formată sub presiune, are o secţiune eliptică inclinată, având în general lăţimea de 0,6-0,8 m şi înălţimea de 1-1,2 m. Planşeul este acoperit cu sedimente nisipoase.
Sifonul 4 se situează la cca. 50 m faţă de ieşirea din sifonul 3. Din lacul de sifon se coboară, pe primii 20 m, până la adâncimea de 5 m, iar apoi, pe o pantă mult mai abruptă, până la adâncimea de 10 m.
Galeria are o secţiune eliptică, alungită pe o faţă de stratificaţie. Ea este spaţioasă pe prima porţiune însa, la adâncimea maximă explorată, înălţimea ei se reduce la doar 0,4 m, în timp ce lăţimea atinge 4-5 m. Sedimentele detritice apar cu precadere la intrarea în sifon, lipsind total în zona cuprinsă între adâncimea de 5 şi 10 m.
Rajka Géza
Kapcsolat: Rajka Géza, speosub@yahoo.com
