La baza unui perete stâncos ce se îndreaptă aproape vertical către cer, apa care a intrat circa 2.5 km mai la deal prin imensul portal al peşterii Coiba Mare iese in sfarşit la lumină, prin Izbucul Tăuz.
Accesul catre micul ochi verde de apă este relativ uşor. Din centrul comunei Gârda de Sus se urmează cursul Văii Gârda… până la izbuc. Ce se ascunde sub oglina apei e o altă poveste…
Primele tentative de depăşire a izbucului şi pătrunderea în acest mare sistem de peşteri, din care mai fac parte şi peşterile Coiba Mare şi Coiba Mică, au fost făcute in 1982, când scufundatorul maghiar Czako Laszlo, sprijinit de Liviu Vălenaş şi Halasi Gábor, reuşeşte să treacă de primul sifon, ajunge intr-un clopot de aer şi parcurge şi al doilea sifon până la adâncimea de 47 m. Reuşeşte să mai vadă continuarea până la cota de -55 m. Peştera atinge o lungime scufundata de 105m.
Următoarele tentative aparţin unui grup de scufundători cehi, care ating prin Lubomir Benysek adâncimea de 70m, după ce au avut de-a face cu mici îngustări ale galeriei în zona dintre cotele -60 si -70m. Aceasta se întâmpla în anul 1988.
În anul 1993, Jean-Jaques Bolanz vizitează România, şi se scufundă şi la Tăuz până la adâncimea de 32 m.
Cercetările sunt reluate mulţi ani mai târziu, cand polonezii conduşi de Wiktor Bolek preiau iniţiativa cu sprijinul A.S. Sfinx Gârda.
La începutul anului 2001, când înca iarna era în toi, au loc primele incursiuni ale polonezilor, soldate cu un record naţional de adâncime, 79.4m atinşi de Bolek. Acesta revine în luna August a aceluiaşi an şi reuşeste să-şi depăşeasca recordul anterior, înaintând până la adâncimea de 85 m, aflată la 250 m de la intrare. Şi peştera continuă. La această adâncime însă se schimba şi morfologia, galeria lărgindu-se, iar tavanul nu se mai vede…
În luna Octombrie 2002 grupul revine, fără Bolek. În condiţii asupra cărora înca se mai pot face speculaţii, Rafał Garsk, un “veteran” al Tăuzului şi conducător al expediţiei, îşi pierde viaţa şi este recuperat câteva zile mai târziu de la adâncimea de 78 m. În aceste condiţii explorările sunt momentan întrerupte.
Eforturile sunt reluate în August 2003, cand echipa lui Bolek nu reuşeşte sa depăşească zona deja cunoscută a peşterii.
Anul 2004 aduce o altă veste teribilă: Wiktor Bolek, liderul scafandrilor speologi din polonia, suferă un accident fatal de scufundare. La data de 1 Mai, în timpul unei scufundări de antrenament cu rebreather în Germania, care pregătea revenirea la Tăuz, acesta încetează din viaţă după ce revine cu succes dintr-o scufundare la -70 m şi aştepta pe palierul de decompresie de la -6 m. Cauzele decesului n-au fost elucidate.
Cu toate acestea, polonezii nu cedează. În toamna lui 2004 un alt cunoscător al locului, Włodzmierz Szymanowski depăşeşte vechiul terminus, şi străbate sala de la -85m, care se înalţă vertiginos. Reuşeşte să urce în hornul scufundat, cu un diametru de 20m, până la circa -50 m.
În Ianuarie 2005 Szymanowski revine si reuşeşte sa urce pana la adâncimea de -30m. Depăşirea sifonului pare sa fie aproape. Dar atât de departe… Din nefericire, in 6 aprilie a aceluiaşi an, Szymanowski piere la rândul său într-un accident de scufndare.
În septembrie 2014, în cadrul unei tabere de explorare româno-finlandeze organizată de Societatea Naţională de Speologie, Sami Paakkarinen şi Patrik Grönqvist reuşesc trecerea sifonului 2. După parcurgerea unei scurte galerii aerate ajung la sifonul 3, adanc de circa 5m şi lung de 20. Explorarea s-a oprit dupa 300m în sifonul 4, la adâncimea de 60m.
Călin Drăgan
Harta: Włodzimierz Szymanowski
>
Bibliografie
1. Revista Jaskinie, Polonia, numerele 2/2001, 1/2003, 3/2004, 4/2004, 1/2005
2. Pagina Grupului Polonez de Scufundari în Peşteră, http://www.gnj.org.pl
3. Pagina Clubului de Speologie Cristal, Oradea, http://www.speocristal.ro
Contact: Călin Drăgan, adresa_cd@yahoo.com
